Dimineața a început încet. Soarele abia atingea acoperișurile, aerul era proaspăt, cu miros de pământ ud și fum de coș.
Un bărbat mergea pe drum, încă strălucind de rouă, și a observat brusc un cal stând lângă o casă veche.
Gri, mare, cu o coamă albă, stătea nemișcat, ca și cum ar fi fost înrădăcinat în loc.
Se uita fix la ferestrele de la etajul doi, fără să clipească, fără să tresară.
Era ceva precaut și liniștit dureros în privirea lui – ca și cum ar fi așteptat ca cineva să apară în orice moment.
Trecătorul și-a încetinit pasul, dar a continuat curând. A crezut că scăpase din grajduri și se va întoarce.
Dar a doua zi, calul era încă acolo.
Nu a plecat niciodată. Nici ziua, nici noaptea. Oamenii au început să-l observe. Unii l-au hrănit, alții l-au alungat – fără niciun rezultat.
Nu s-a îndepărtat prea mult de fereastră, ca și cum ar fi păzit ceva invizibil.
În a treia zi, vecinii au început să se îngrijoreze. Casa stătea liniștită, închisă, ferestrele cu perdele. Nimeni nu o văzuse de mult timp pe femeia care locuia acolo cu fiul ei.
Și calul – încă stătea acolo.
I-au chemat pe salvatori. Când au forțat ușa, mirosul de gaz i-a lovit imediat. În bucătărie, au găsit o femeie inconștientă și un băiat întinși pe podea, abia respirând.
Minutele au fost cruciale.
Calul stătea în prag în timp ce erau scoși. Necheza ușor – un nechezat lung și prelung, tot corpul tremurându-i.
Băiatul și-a deschis ochii, a întors capul și a șoptit:
„Al meu… a venit?”
Abia atunci a devenit clar: era calul lor. După incendiul de la fermă, dispăruse – rătăcise în pădure și toată lumea credea că murise. Dar cumva, la zeci de kilometri distanță, s-a întors. Direct la casă. Chiar în ziua aceea.
De atunci, în fiecare dimineață, băiatul iese la ea în curte. El duce un măr, îi mângâie gâtul, iar ea își odihnește capul pe umărul lui.
Ei stau în lumina aurie a zorilor – liniștiți, vii, ca și cum ar respira cu o singură inimă.
Și oamenii spun acum: unele mântuiri nu se realizează prin mâini, ci prin sentimente.
Și există ființe care ne amintesc mai profund decât ne amintim noi de noi înșine.
