Când arheologii de la Universitatea Hudson au primit date din satelit, nu au înțeles imediat ce vedeau. Sub masivul muntos, la o adâncime de aproximativ douăzeci de metri, echipamentul a detectat o cavitate – aproape perfect sferică, fără semne de prăbușire. O echipă de cercetare condusă de Dr. Laura Mason s-a deplasat la fața locului pentru a verifica datele. Zona era dificil de accesat – pante sălbatice, grohotiș antic – iar locuitorii locali o evitau. Au numit-o „Gâtul Muntelui” și au spus că auzeau „pământul suspinând”.
La început, totul părea normal. Folosind un radar care pătrunde în sol, echipa a confirmat existența cavității. Când au început să sape, au descoperit lespezi de piatră perfect așezate sub straturi de lut și piatră. Acestea nu puteau fi găsite în rocă naturală. Cineva sigilase intrarea manual.
„Uită-te la rosturi”, a spus Laura, trecându-și degetul de-a lungul marginii. „Pietrele se potrivesc perfect. Fără mortar, dar nici măcar un milimetru de gol.”
„Câți ani au?”, a întrebat tehnicianul.
„Estimări preliminare… în jur de douăsprezece mii.”
Această cifră a stârnit tăcere. Pe vremea aceea, nu existau unelte pentru a crea o astfel de zidărie.
După trei zile de muncă minuțioasă, peștera a fost deschisă.
Prima noapte
Când au intrat, aerul era greu și rece.
Nu mirosea a putregai sau piatră – mai degrabă a ceva metalic.
Peștera nu era doar o cavitate – era în pantă descendentă, formând un coridor îngust, tăiat perfect drept. Pereții păreau topiți. Felinarele nu se reflectau la suprafață – piatra absorbea lumina.
„Parcă nu suntem primii aici”, a șoptit asistentul Mark.
Au găsit adâncituri în pereți – ca niște nișe, dar goale. În unele locuri, detectoarele de metale au detectat impulsuri scurte, ca și cum ceva ar fi fost ascuns în spatele pereților. Niciun os sau rămășițe de animale. Doar brazde rare, uniforme, pe podea, ca și cum cineva ar fi târât ceva greu peste ea.
Când echipa a instalat senzorii de presiune și temperatură, totul era stabil. Doar vechiul barometru analog tremura ușor – acul deviază la fiecare zece secunde, ca și cum aerul de dedesubt s-ar… mișca.
A doua zi
La baza muntelui, tehnicianul David monitoriza citirile. El a fost primul care a observat ciudățenia.
„Presiunea din peșteră fluctuează în cicluri”, a spus el. „Chiar și vârfuri, la fiecare opt secunde.”
„O eroare?”, a întrebat Laura.
„Poate. Dar graficul… arată ca o respirație.”
Nu a crezut. S-au întors înăuntru în timpul zilei. Echipamentul funcționa perfect. Senzorii de sunet au detectat un zgomot de joasă frecvență – prea ritmic pentru a fi vânt.
Citirile au crescut peste noapte.
Presiunea din cavitate a început să fluctueze cu frecvența unei respirații umane. Temperatura a crescut cu două grade, iar microfoanele au detectat un zumzet îndepărtat, ca un puls.
„Acelea sunt vibrații subterane”, a spus geofizicianul cu încredere. „Poate că apa subterană se mișcă.”
Dar Laura știa: nu exista nicio venă de apă pe o rază de cinci kilometri.
Ziua a treia
Doi dintre cercetători, Mark și Helen, au coborât în peșteră pentru a-și verifica echipamentul.
Au rămas în contact în primele douăzeci de minute.
„Totul este calm”, a spus Mark în radio. „Senzorii funcționează… stai, aud ceva…”
Apoi – tăcere.
Un minut mai târziu, radioul a șuierat și un sunet a apărut pe frecvență – o respirație grea, uniformă, ca și cum cineva enorm ar fi inhalat încet aer.
Când grupul a coborât să-i caute, echipamentul era fără curent. Camerele erau stricate.
Dar un fișier de trei minute a fost salvat pe dispozitivul de înregistrare. Acesta conținea următoarele:
Un țiuit metalic îndepărtat.
Un sunet ritmic surd, ca un puls sau bătăile pământului.
Și chiar la sfârșit, șoapta lui Mark:
„Nu este gol. Respiră…”
După
O zi mai târziu, intrarea în peșteră s-a prăbușit.
Inginerii au decis să nu o curețe.
Când datele au fost trimise la laborator, spectrograma sonoră a dezvăluit o anomalie ciudată – „respirația” nu se potrivea cu nicio frecvență cunoscută, dar ritmul era perfect.
Astăzi, zona din jurul peșterii este izolată. Există lacune în rapoartele descoperirii, iar majoritatea membrilor expediției au refuzat să comenteze. Doar Laura a spus într-un interviu:
„Uneori simt că nu noi am descoperit peștera. Pur și simplu am trezit ceea ce dormea sub noi.”
