Râul a vuit după o furtună.
Malurile erau alunecoase, apa tulbure și grea.
Thomas a mers de-a lungul pârâului și a auzit brusc un sunet ciudat – nu un țipăt omenesc, nu un lătrat, nu vuietul unui motor. Era un vuiet. Un vuiet răgușit, sufocant.
Pe celălalt mal, ceva enorm se zbătea în apă.
Blană galbenă, stropi, gheare, ochi plini de teroare.
Un leu. Unul adevărat.
A încercat să iasă, dar curentul l-a izbit de rădăcinile copacilor, trăgându-l înapoi.
Orice persoană normală ar fi fugit. Dar Thomas a înlemnit, apoi și-a aruncat jacheta și a pășit în apa înghețată.
Nu înțelegea de ce. Pur și simplu nu putea scăpa.
Apa îi bătea în piept, trăgându-l în jos. A ajuns la fiară, a apucat-o de ceafă, încercând să o îndrume spre țărm. Leul a mârâit – scurt, slab, nu amenințător, ci mai degrabă de frică.
Thomas a împins, simțind cum îi amorțesc mâinile. De câteva ori aproape l-a lăsat să meargă, dar ceva din ochii aceia l-a făcut să se țină.
Când au ieșit, amândoi s-au prăbușit pe nisip.
Thomas a rămas întins acolo, gâfâind după aer, simțind pământul tremurând sub corpul bestiei de lângă el.
A așteptat ca leul să se ridice, să răcnească și să atace. Instinct. Natură. Sfârșitul.
Dar leul s-a ridicat încet. Coama udă i se lipea de gât, respirația grea. L-a privit pe om mult timp, aproape calm.
Apoi s-a apropiat. Thomas nu s-a mișcat. Doar a închis ochii.
Și apoi leul a făcut un pas – și l-a împins ușor pe umăr cu fruntea.
Cald, greu, viu.
A stat acolo câteva secunde, apoi pur și simplu s-a îndreptat spre pădure.
Thomas s-a așezat pe țărm, urmărind scena desfășurându-se, neputând să creadă că totul se întâmplase.
Două seturi de urme de pași – de om și de animal – au rămas una lângă alta, amestecate, dovadă că frica și încrederea pot merge pe aceeași cale.
