Ziua era prea senină pentru a se întâmpla ceva rău.
Soarele se reflecta pe parbriz, aerul tremura peste drum și, undeva în depărtare, se auzea ciripitul greierilor. Mașina se mișca calm – tatăl la volan, mama lângă el, copilul pe bancheta din spate, strângând în brațe un animal de pluș.
Drumul șerpuia printre pini, iar totul în jur emana parfumul verii.
Rășina se încălzise la soare, iar parfumul era dens, aproape dulce.
Păsările zburau printre crengi și părea că ziua va dura o veșnicie.
Nimeni nu a observat cum lumina s-a diminuat brusc, ca și cum cineva invizibil ar fi dat volumul mai tare lumii. Umbrele s-au întins, aerul s-a îngroșat și, în acel moment de mișcare lentă, a ieșit din pădure.
O căprioară mică. Lumina i-a căzut pe spate, ochii reflectând cerul. Stătea în mijlocul drumului, fragil și încăpățânat de calm, ca și cum ar fi știut ce face.
Tatăl meu a frânat brusc. Mașina a derapat, cauciucurile au scârțâit, iar nisipul a zburat de sub roți.
În spatele geamului, un moment de tăcere, și doar inima îi bătea tare în piept.
Căprioara nu s-a mișcat.
Pur și simplu s-a uitat fix în ochii șoferului.
Și apoi și-a întors capul – spre curbă, unde drumul dispăruse peste pantă.
Când totul s-a liniștit, tatăl meu a coborât din mașină.
Praful s-a așezat încet pe asfaltul fierbinte, mirosul de ars amestecat cu parfumul acelor de pin.
Și apoi au văzut – avalanșa.
La doar câțiva metri înainte, drumul se pierdea în neant. Pietre, resturi, pământ – totul se prăbușea, ca și cum muntele însuși ar fi decis să respire adânc.
Căprioara a făcut un pas în lateral, apoi încă unul – și a dispărut în verdeață.
Niciun sunet, nicio urmă. Doar legănatul blând al crengilor, ca și cum ceva ar fi trecut prin aer.
Familia stătea tăcută. Mama ținea mâna copilului, tatăl nu-și putea lua ochii de la locul unde tocmai stătuse căprioara.
Totul în jurul lor se umplea din nou de sunete – foșnetul frunzelor, strigătul îndepărtat al unei păsări, ciripitul insectelor. Dar acum fiecare sunet părea nou, viu, ca și cum lumea tocmai ar fi început din nou.
Nu puteau niciodată explica cum apăruse.
Sau de ce exact atunci.
Dar din ziua aceea, de fiecare dată când drumul se estompează în umbră, tatăl încetinește.
Iar mama spune încet:
„Uneori viața nu vine cu cuvinte. Uneori – cu o privire care zăbovește o secundă mai mult.”
Și undeva acolo, în liniștea verde, poate cineva încă așteaptă să pășească din nou pe drum.
