Ziua era însorită, senină ca o foaie de hârtie în fața primului rând. Copiii alergau prin curte, unii râdeau la masa unde farfuriile clinchetau, alții cărau plăcinte calde din casă.
Mirosul de pâine și iarbă proaspăt cosită se amesteca cu muzica și clinchetul blând al paharelor.
Totul era ca într-un film, unde chiar și praful din aer era auriu.
Mireasa stătea la poartă, orbitor de albă, parcă sculptată din lumină. O coroană de albăstrele îi încorona capul, cu un zâmbet tremurând pe buze.
Mirele stătea lângă ele, încrezător și fericit.
Și în spatele lor, întregul sat, gălăgios și familiar, cu fețe care se cunoșteau din copilărie.
Și dintr-o dată – un foșnet, un behăit liniștit. De după gardul vechi, a apărut – gri, cu coarnele înnegrite de timp, capra bătrână a Daryei.
Mergea încet, ca și cum ar fi știut că toate privirile erau acum ațintite asupra lui. Oamenii râdeau. Cineva a strigat: „Uite, iată-l vine din nou!”
Dar nimeni nu l-a alungat. Niciodată.
S-a apropiat și s-a oprit în fața miresei. Între ei era soarele, parfumul merelor și tăcerea.
Mireasa a încetat brusc să mai zâmbească. Ochii i-au clipit, ca și cum și-ar fi amintit de ceva îndepărtat – o seară, copilăria, tatăl ei cu mâinile lui bătătorite și chiar această capră lângă el.
Capra a făcut un pas, apoi încă unul. Mireasa a căzut în genunchi. Rochia ei albă a atins pământul, iar vântul i-a mângâiat tivul ca pe o velă. L-a îmbrățișat în jurul gâtului, în liniște, ca și cum s-ar fi temut să nu sperie amintirea. Și în acel moment, nimeni nu a scos un cuvânt.
Chiar și muzica a părut să se stingă.
Apoi cineva a început să plângă.
Cineva și-a scos pălăria. Dar capra bătrânului Daryan a stat pur și simplu, respirând, privind – direct în ochii fetei care devenise femeie.
Și în acea privire era totul: tandrețe, rămas bun, amintire.
Au spus mai târziu că venise de undeva departe. Că nu-l mai văzuseră de mult timp pe pășune.
Și că astăzi, în ziua nunții ei, a apărut brusc.
Nimeni nu știa de ce. Dar toată lumea a simțit asta – era corect.
Când soarele a apus după gard, s-a întors și s-a întors. Liniștit, încet, fără să se uite înapoi.
Și mireasa l-a privit cum pleacă până când s-a dizolvat în lumina aurie.
După aceea, dansul a devenit mai liniștit.
Râsul mai slab.
Și aerul mai curat.
Ca și cum această zi ar fi încetat să mai fie doar o sărbătoare,
și ar fi devenit ceva mai mult – un rămas bun și un început în același timp.
Mult timp după aceea, au vorbit despre cum, în acel moment, chiar și timpul s-a oprit în loc, ca să-și poată aminti cum o capră bătrână a devenit cel mai important invitat la nuntă.
