În birou era o liniște mormântală. Se auzea doar zumzetul aparatului de aer condiționat și dungile neon pâlpâitoare de pe ferestre. Laura Hall a intrat ca o furtună – încrezătoare, rapidă, cu acea tensiune specială în umeri care apărea ori de câte ori ceva nu mergea conform planului. Și astăzi, totul nu mergea conform planului.
Ședința s-a terminat târziu, raportul nu fusese trimis, prezentarea pentru investitori nu era gata. Știa că echipa promisese să „lucreze până noaptea”, dar știa și altceva – cel mai adesea, asta însemna cafea, reclamații și haos. Laura ura haosul. Mirosea a slăbiciune.
A mers pe hol, auzindu-și propriii pași. Rafturile erau perfect ordonate, exact așa cum ordonase. Totul era sub control. Totul – cu excepția oamenilor.
Lumina era aprinsă în sala de conferințe. A împins ușa și a înlemnit.
Doi oameni dormeau pe o masă lungă, printre laptopuri și foi de calcul imprimate. Jade, asistenta ei, își avea fața îngropată într-un dosar, iar Nick, un tânăr analist, stătea lângă ele, aplecat într-o parte. Între ele se aflau cești goale, firimituri și notițe. Pe ecranul laptopului era o prezentare deschisă, un diapozitiv neterminat, dar aproape terminat.
Laura și-a încleștat maxilarul. Inima îi bătea cu putere.
„Minunat”, a șoptit ea rece. „Pur și simplu impecabil.”
S-a apropiat, gata să le trezească, să le certe, să le explice că disciplina este respect pentru muncă. Că oboseala nu este o scuză. Că nu există loc pentru slăbiciune în acest birou.
Dar dintr-o dată a observat o bucată de hârtie lângă tastatură. Litere stângace, scrisul unei mâini evident obosite:
„Dacă terminăm până dimineață, poate va spune «bine» pentru prima dată.”
Laura a făcut o pauză.
Undeva înăuntru, ceva tremura, fragil și stângaci. Trecuse prea mult timp de când cineva încercase pur și simplu să-i câștige „nota bună”. Nu cu rapoarte, nu cu cifre, ci cu efort.
S-a uitat la ei – acei doi tineri obosiți și plini de viață care adormiseră în miez de noapte încercând să demonstreze că sunt capabili să fie perfecți. Și dintr-o dată și-a dat seama că erau singurii care încă mai credeau cu adevărat în acest loc.
Laura a stins încet ecranul și i-a acoperit pe amândoi cu pătura pe care o ținea odinioară aici, când și ea lucra până dimineața.
A stat lângă ușă și, pentru prima dată în mulți ani, nu a simțit iritare, ci ceva cald și dureros.
A zâmbit. Liniștit. Invizibil.
„Vorbim mâine”, a spus ea abia auzit. „Dar lasă-i să doarmă în noaptea asta.”
