Dimineața de primăvară era orbitor de luminoasă.
Soarele se reflecta pe șine și sclipea pe betonul ud al peronului. Aerul mirosea a fier, praf și un vânt proaspăt după ploaie.
Sofia stătea pe peron – o tânără însărcinată într-o cămașă subțire și pantaloni decolorați, glezne goale și adidași murdari fără șireturi.
Hainele ei erau rupte, ude, lipite de corp, iar sub ochi avea umbre. Dar în privirea ei era ceva viu, încăpățânat și uman.
În mâini ținea o pungă veche de plastic și un iepuraș de pluș căruia îi lipsea o ureche.
Urcând în vagon, Sofia s-a așezat lângă fereastră, a îmbrățișat iepurașul de pluș și a închis ochii. Pasagerii s-au uitat la ea și apoi s-au întors. Pentru ei, era doar o persoană de prisos într-o lume ciudată.
Câteva minute mai târziu, conductorul s-a apropiat de ea – o femeie severă și obosită, într-o cămașă de uniformă. „Biletul, vă rog.”
Sofia privi în jos.
„Nu am… dar voiam doar să mă urc, măcar puțin…”
„Nu poți să te urci fără bilet”, răspunse conductorul sec. „Coboară la următoarea stație.”
Când trenul se opri, Sofia coborî, strângând jucăria la piept.
Soarele îi strălucea în ochi, vântul îi foșnea părul ud. Se așeză lângă peretele gării, puse pachetul lângă ea și, respirând greu, șopti:
„Ai răbdare, micuțo… doar puțin.”
Trenul porni.
Vagonul era tăcut. Conductorul mergea pe coridor, verificând scaunele, și dintr-o dată observă un mic pachet sub un scaun.
Se aplecă și îl ridică. Era același iepuraș de pluș.
În jurul gâtului lui era o panglică cu o bucată de hârtie, udă de la ploaie.
Pe ea, cu un scris tremurând:
„Dacă mi se întâmplă ceva, ajută-mi copilul. Cred că bunătatea încă trăiește.”
Conductorul a înlemnit, ținându-și respirația.
Apoi și-a pierdut suflul și s-a repezit la cabina mecanicului.
„Opriți trenul! Acum!”
Roțile au scârțâit. Oamenii din vagon au țipat.
Trenul a încetinit și, un minut mai târziu, s-a oprit în mijlocul unui câmp luminos și însorit.
Mecanicul și doi pasageri au sărit afară și au alergat înapoi spre locul unde se afla stația.
Sofia a fost găsită pe peron, stând chiar pe jos, îmbrățișându-și burtica, epuizată, cu ochii închiși.
Travaliul începuse. Conductorul stătea în apropiere, strângând încă în brațe iepurașul de pluș ud.
Douăzeci de minute mai târziu, primul plânset al nou-născutului a răsunat peste stație.
Ziua a devenit atât de luminoasă, încât era ca și cum soarele însuși s-ar fi aplecat să vadă.
Mai târziu, doctorul a spus:
„Dacă trenul nu ar fi fost oprit, nu ar fi supraviețuit.”
Și orașul a vorbit mult timp despre femeia care nu avea bilet,
dar iepurașul ei a fost cel care a oprit trenul și a salvat două vieți.
