Ploaia de primăvară cădea liniștit, ca și cum ar fi compătimit orașul.
Picăturile se prelingeau pe geamul gării; oamenii se grăbeau, strângându-și gențile la piept — fiecare în lumea lui, în graba lui, în gândurile lui.
Pe cel mai îndepărtat peron, unde trenul oprea o singură dată pe zi, zăcea o femeie.
Însărcinată.
Într-o haină veche cu tiv rupt și pantofi sport murdari.
O bucată de carton atârnată pe spate, o geantă sub cap.
În apropiere se afla o sticlă de plastic cu apă și o eșarfă veche, cu care încerca să-și protejeze burta de vânt.
Numele ei era Nora, dar nimeni nu știa asta.
Toată lumea pur și simplu trecea pe acolo.
Unii și-au ferit privirea, alții și-au grăbit pasul.
Nu a cerut bani. Ea doar a șoptit în șoaptă:
„Liniște, iubito… totul e bine… doar puțin mai mult…”
Trenul s-a apropiat – lung, bubuitor, cu picături de ploaie izbindu-se de metal.
În cabină, mecanicul, Peter, s-a aplecat spre fereastră. A observat o siluetă.
O femeie, nemișcată, stătea pe betonul ud, ținându-și stomacul cu ambele mâini.
A apăsat frâna brusc, iar când trenul s-a oprit, a sărit afară.
„Hei!”, a strigat el, alergând spre el. „Sunteți bine?”
Nora a ridicat privirea.
Erau obosiți, brăzdați de roșu, dar încă mai exista o licărire de viață în ei.
„Sunt bine… doar puțin obosiți”, a spus ea, încercând să zâmbească.
Peter și-a scos mănușile și s-a așezat lângă ea.
Nu știa ce să spună, ci pur și simplu s-a uitat la ea – la părul ei murdar, la mâinile tremurânde, la stomacul ei, care tremura de frig.
Și apoi s-a îndreptat spre tren.
Un minut mai târziu, s-a întors cu un termos și o cană.
I-a turnat ceai fierbinte, aburul ridicându-se în aer, amestecându-se cu mirosul ploii.
„Bea asta”, a spus el încet.
Ea a luat cana în ambele mâini și s-a uitat la el un moment lung.
„M-am gândit că vei trece și tu pe aici”, a șoptit ea.
Peter a dat din cap, apoi și-a scos jacheta și i-a aruncat-o peste umeri.
Câteva minute mai târziu, restul turei a ieșit pe peron – întreaga tură.
Mecanici, însoțitori, conductori.
Unul a adus o pătură, altul haine uscate, altcineva pâine și o banană, altcineva o trusă de prim ajutor.
Pasagerii au stat încremeniți la ferestre, privind cum cinci bărbați adulți și două femei stăteau în ploaie, adăpostind o femeie fără adăpost care, pentru prima dată după mult timp, nu tremura.
Unul dintre muncitori i-a întins o mână de ajutor:
„Hai să intrăm, e cald acolo.”
A început să plângă. Nu tare – doar încet.
Lacrimile se amestecau cu ploaia, iar ceaiul din mâinile ei încă aburia.
A doua zi, a fost dusă la adăpost.
Peter a vizitat-o în fiecare săptămână.
Și când Nora a avut un băiat, o lună mai târziu, l-a numit Lucas – după gara unde cineva s-a oprit prima dată pentru ea.
