Jonathan Clarke lucra ca îngrijitor la un vechi cimitir de la marginea orașului. Zilele treceau liniștit: alei bine întreținute, flori lângă pietrele funerare, frunze foșnitoare.
Iubea acest loc – liniștit, calm, ca și cum ar fi fost izolat de agitație.
Dar într-o zi însorită, totul s-a schimbat.
Jonathan trecea pe lângă o veche criptă de familie când a auzit râsete de copii.
La început, a crezut că copiii se joacă undeva în apropiere, dar cimitirul era gol.
Râsetele au revenit – ușoare, sonore, ca și cum cineva s-ar fi ascuns în spatele ușii.
Cripta era veche, acoperită de mușchi, cu o firmă decolorată pe care scria „Familia Morrison”.
Jonathan s-a apropiat și a observat că ușa grea de piatră era întredeschisă.
„Hei! Cine e acolo?”, a strigat el.
Niciun răspuns – doar un foșnet liniștit înăuntru.
A împins ușa deschisă. Aerul dinăuntru mirosea a umezeală și praf.
Pe podea zăcea un ursuleț de pluș – unul vechi, cu o panglică decolorată.
Când Jonathan l-a ridicat, ceva a părut să se schimbe în criptă – s-a făcut mai liniște, chiar și vântul s-a potolit.
Și apoi, din adâncuri, s-a auzit o șoaptă abia auzită:
„Mulțumesc că l-ai returnat.”
Jonathan a înlemnit și s-a uitat în jur – nimeni.
Dar pe perete, a observat o inscripție a unui copil, zgâriată cu litere mici:
„Emily. 1978.”
Mai târziu, a aflat de la arhivist că familia Morrison era într-adevăr înmormântată în această criptă și că fiica lor mică, Emily, dispăruse cu o săptămână înainte de înmormântare – ursulețul ei de pluș nu fusese găsit niciodată.
Acum Jonathan aduce în fiecare an un ursuleț de pluș nou în criptă.
Nu din frică, ci din respect. Pentru că râsul unor copii nu are scopul de a speria, ci de a aminti că sunt ținuți minte.
