Fiecare dimineață începea la fel.
Lumina se filtra printre copaci, ferestrele caselor vecine sclipeau de rouă, aerul mirosea proaspăt și dulce.
Mereu era un măr lângă poarta mea.
Uneori roșu aprins, alteori galben pal, cu pete calde de soare.
Zăcea în același loc, ca și cum cineva l-ar fi așezat cu o semnificație specială.
La început, am crezut că este un joc.
Poate gluma cuiva sau o joacă de copil.
Dar, cu fiecare zi care trecea, totul devenea mai ciudat.
Fără notițe, fără urme.
Doar un măr – proaspăt, ca și cum ar fi fost cules cu doar un minut în urmă.
Într-o zi, m-am trezit mai devreme decât de obicei.
Afară era liniște, doar vântul foșnea frunzele.
Stăteam lângă fereastră când am auzit pași ușori.
Ea a apărut de după colț.
O fetiță de vreo șapte ani, purtând o jachetă vișinie și cărând un rucsac alb.
A ajuns la poartă, s-a ghemuit, a pus jos un măr și – ca și cum ar fi simțit privirea cuiva – s-a uitat la casa mea.
Nu direct la fereastră, nu.
Ci ca și cum ar fi prin ea.
Apoi a alergat mai departe, până unde soarele atinsese deja asfaltul ud.
Am privit-o cum pleacă.
Era ceva în pieptul meu, ceva asemănător cu anxietatea, dar mai blând – ca o tandrețe ciudată pentru cineva pe care îl vezi pentru prima dată.
A doua zi, am așteptat-o.
Am stat în spatele gardului, nemișcat.
Aerul mirosea a pământ umed, iar un câine lătra undeva.
Și din nou – pași.
Aceeași fată.
Aceeași jachetă.
A pus jos mărul și s-a oprit ușor.
A atins poarta cu mâna – ușor, aproape tandru. Și a mers mai departe.
Am deschis poarta și am ieșit pe stradă.
Să o urmăresc s-a dovedit mai greu decât credeam.
Mergea repede, încrezătoare, ca și cum ar fi știut unde merge în fiecare zi.
A luat un colț, apoi încă unul.
Am încercat să păstrez distanța.
Casele îmbătrâneau, străzile mai liniștite.
Fata a ajuns la un zid scund de cărămidă, în spatele căruia se afla un mic cimitir.
A deschis poarta și a intrat.
M-am oprit.
Pentru o clipă, mi s-a părut că aerul se răcește.
S-a apropiat de unul dintre morminte, a șters cu grijă frunzele de pe piatra funerară și a pus un măr deasupra.
A rămas acolo o clipă.
Apoi a zâmbit pur și simplu și a șoptit:
„M-am întors, mamă.”
Am rămas lângă poartă, incapabilă să mai fac niciun pas.
Soarele răsărea încet, atingând marmura și coaja strălucitoare a mărului. Și mi-am dat seama că în fiecare dimineață, când vedeam acest cadou în fața casei mele, nu era pentru mine.
Era pentru cineva care locuise aici înainte.
