În fiecare dimineață, un bărbat pe nume Victor stătea pe o bancă veche lângă fântâna orașului.
Ținea în mâini o pungă de hârtie cu grâu, iar ochii îi erau plini de oboseală și bunătate. Porumbeii îl cunoșteau: ori de câte ori apărea, zeci de aripi se înălțau în aer.
Pentru trecători, era o priveliște familiară.
„Un bătrân cu porumbei”, îl numeau copiii în timp ce alergau pe lângă el.
Dar pentru Victor însuși, aceste momente matinale erau singurele momente în care se simțea liber de singurătate.
Hrănea păsările, vorbindu-le ca și cum ar fi fost vechi prieteni:
„Ei bine, ați venit cu toții din nou? Bravo…”
Într-o zi, la sfârșitul iernii, a observat un singur porumbel – alb-cenușiu, cu un inel subțire și strălucitor pe picior. Pasărea se comporta ciudat: nu ciugulea bobul, ci stătea în apropiere, părând să se uite direct la el.
Victor s-a încruntat și s-a uitat atent la inel – era ceva gravat pe el.
Cu greu, a distins inscripția: „A și L – pentru totdeauna”.
A înlemnit. Era aceeași gravură care fusese odată pe verighetele lui și ale soției sale, Lydia.
Ea murise acum trei ani, iar inelul ei nu fusese niciodată găsit – dispăruse din spital în ziua înmormântării.
Acum se uita la pasăre, incapabil să se miște.
Porumbelul a făcut câțiva pași înainte și a aterizat chiar lângă mâna lui, ca și cum i-ar fi întins laba.
Victor a atins cu grijă inelul și a zâmbit printre lacrimi:
„Deci, a găsit o cale să se întoarcă până la urmă, nu-i așa?”
De atunci, porumbelul s-a întors în fiecare zi, exact la aceeași oră. Victor nu se mai simțea singur. Orașul era plin de viață, oamenii treceau pe acolo, iar el stătea pe banca lui, privind cerul și șoptind:
„Mulțumesc, Lida. Am înțeles.”
