Ploaia cădea constant de câteva zile.
Adam stătea la volanul mașinii sale, privind străzile unde totul se contopea – oameni, umbrele, faruri, apă.
Era obosit. I se părea că orașul însuși plângea pentru toți cei care nu puteau.
Când a văzut o femeie pe marginea drumului, la început a presupus pur și simplu că aștepta un autobuz.
Dar apoi ea s-a apropiat și a bătut la geam.
Slabică, udă leoarcă, cu ochii întunecați și o geantă grea de pânză.
„Mă puteți duce la adăpost?”, a întrebat ea încet. „Plătesc mai târziu, sincer.”
A clipit.
Mirosea a haine ude și a stradă.
„Îmi pare rău, nu iau fără plată. Interiorul meu este curat. Nu pot.”
A tăcut o secundă.
Apoi ea a dat din cap – ca și cum s-ar fi așteptat exact la asta.
„Înțeleg.”
Și pur și simplu a plecat.
El a aprins farurile și a plecat cu mașina, dar când s-a uitat în oglindă, încă îi putea vedea silueta în ploaie – singură, fragilă, dar cumva puternică.
Un minut mai târziu, ea a dispărut în ceața cenușie.
A uitat de ea într-o zi.
Viața a continuat ca de obicei: comenzi, pasageri, conversații scurte, cafea la benzinărie. Totul era ca de obicei.
Până într-o zi, o săptămână mai târziu, s-a oprit la o cafenea să mănânce ceva.
Acolo, deasupra tejghelei, atârna un televizor.
Volumul era aproape la zero, dar a surprins vocea familiară a prezentatorului:
„Astăzi, o femeie necunoscută a salvat un copil care a căzut de pe un pod. Martorii spun că a sărit prima, fără să aștepte ajutor.”
Adam a ridicat privirea.
Ecranul a afișat imagini de la locul accidentului. O mulțime, salvatori, un copil ud într-o pătură. Și lângă el – aceeași femeie.
Cea care stătea în ploaie și cerea să o ia cu mașina.
Purta aceeași haină, părul îi era lipit de față, mâinile îi tremurau, dar i-a zâmbit copilului, ținându-l de umăr.
Și în acel moment, ecranul s-a schimbat într-un unghi diferit.
O femeie cu fața mânjită de lacrimi a alergat spre copil – iar Adam a simțit cum inima îi bate puternic în piept.
Aceasta era soția lui.
Și copilul – fiul lui.
Lumea părea să stea în loc.
Nu a auzit vestea, nu a observat că cafeaua se răcise în mâinile lui.
Doar un singur lucru – fața femeii.
Cea pe care o refuzase.
Cea care, fără ezitare, a sărit acolo unde stăteau alții și a țipat.
Mai târziu, a aflat că salvatorii o găsiseră în stare de șoc, suferind de hipotermie.
Nu ceruse nimic. Nici măcar nu-și spusese numele.
Adam s-a dus la spital.
A stat mult timp pe hol până a ieșit doctorul. „Doarme”, a spus el. „Spune că bebelușul e în siguranță și asta-i ajunge.”
A intrat în liniște.
Femeia zăcea sub o pătură gri, subțire ca o umbră.
Un pahar cu apă și o batistă udă se aflau pe noptieră.
Adam s-a apropiat, cu mâinile tremurânde în timp ce își scotea cheile de la mașină din buzunar.
Le-a pus pe marginea mesei – ca și cum asta ar fi schimbat ceva.
„Îmi pare rău”, a șoptit el. „Doar… îmi pare rău.”
Ea și-a deschis ochii.
L-a privit calm.
Și, pentru prima dată, a zâmbit.
