Dimineața a început ca de obicei. Orașul abia se trezea, străzile scăldate în lumina blândă a soarelui. Sarah se grăbea la serviciu – cafeaua în suportul pentru pahare, telefonul în GPS, muzica se auzea încet în fundal. Totul mergea ca de obicei până când s-a aplecat să ridice un pix care căzuse de pe scaunul pasagerului.
Acea secundă a costat-o un claxon iritată din spate și, poate, întârzierea la o întâlnire. Dar chiar acea secundă – cum avea să spună poliția mai târziu – a salvat o viață.
Când Sarah a ridicat privirea, semaforul se făcuse deja verde. Mașinile din față începeau să se miște, dar, dintr-un anumit motiv, nu a apăsat imediat accelerația – mișcarea obișnuită a fost brusc întârziată pentru o fracțiune de secundă. Și chiar în acel moment, literalmente în fața mașinii ei, un băiat cu un rucsac a ieșit în fugă din spatele unei dube parcate.
Evident, întârzia la școală și a decis să traverseze strada în fugă. Sarah a frânat brusc, roțile au scârțâit, iar mașina s-a oprit la doar câțiva centimetri de copil.
El a înlemnit, cu ochii mari. Cu o secundă înainte – dacă Sarah nu s-ar fi aplecat să apuce maneta – ar fi prins deja viteză. Totul s-a terminat într-un moment de tăcere, înainte ca inima să-i tremure în piept.
Băiatul a spus încet:
„Îmi pare rău… Nu mă uitam.”
Sarah a coborât din mașină, cu genunchii tremurând. S-a așezat lângă el și l-a îmbrățișat pur și simplu, neștiind ce să spună. Un minut mai târziu, a sosit mama lui, gâfâind, țipând și în lacrimi. Când totul s-a terminat, Sarah s-a întors în mașină și nu a mai putut porni motorul mult timp.
Mai târziu, a spus:
„M-am certat că m-am distras. Și apoi mi-am dat seama – uneori soarta ne încetinește ca să putem observa cele mai importante lucruri.”
.
