Anna locuia într-o casă veche la marginea orașului. Clădirea era liniștită, vecinii erau în mare parte în vârstă și toată lumea se cunoștea, dar conversațiile se limitau la „bună dimineața” și „cum e vremea azi”.
Pe palierul de vizavi locuia un bărbat de vreo șaizeci de ani pe nume Victor. Era liniștit și îngrijit, saluta mereu, dar rareori se întreținea în conversație. Pleca devreme și se întorcea târziu, adesea cu pungi de la supermarket.
Într-o zi, Anna l-a observat stând mult timp pe o bancă de lângă intrare, holbându-se în pământ, fără să se grăbească să ajungă acasă. Apoi s-a apropiat de el și l-a întrebat:
„E totul bine, Victor?” El a zâmbit, puțin obosit.
„Da, doar obosit. Știi, uneori, când e liniște acasă, nici măcar nu vrei să faci ceai.”
A doua zi, Anna a făcut borș, gros și aromat, exact cum îl făcea mama ei. Apoi a prăjit șnițele, a feliat pâine, a pus masa — și dintr-o dată s-a uitat la cele două tacâmuri. O clipă de ezitare. Apoi a format numărul de la care o rugase odată să plece „pentru orice eventualitate”.
„Viktor, am făcut prea mult borș — prea mult, nu-l pot arunca! Vino încoace.”
A sosit zece minute mai târziu, stângaci, ca și cum ar fi fost prima lui vizită. S-a așezat la masă, i-a mulțumit și a mâncat mult timp.
Anna a zâmbit:
„Se va răci!”
A luat o lingură, a încercat-o și a înlemnit.
„Știi”, a spus el încet, „n-am mai mâncat mâncare gătită acasă de doi ani. După ce a murit soția mea, am făcut totul singur — sandvișuri, supă la pachet… Și acesta este mirosul de acasă.”
Anna și-a coborât ochii, prefăcându-se că îndreaptă fața de masă. Seara a trecut liniștită: și-au amintit de tinerețe, filme și vecini. Când Victor a plecat, a lăsat pe masă un mic buchet de garoafe.
De atunci, apartamentul Annei mirosea mereu a cină duminica – și pe masă mai era un tacâm suplimentar.
