Un fapt interesant pe care puțini oameni îl cunosc astăzi: la paturile metalice vechi, plasa aproape niciodată nu era întinsă pe întreaga lungime a cadrului patului. Exista întotdeauna un spațiu la un capăt, pe care mulți îl considerau fie un defect, fie o risipă ciudată de material.
Dar, de fapt, acesta a fost un design deliberat, nu un accident.
Designerii au lăsat intenționat acest spațiu pentru a facilita lucrul cu plasa metalică. Aceasta era fixată cu arcuri sau cârlige, iar când era necesar să se strângă, să se înlocuiască elementele de fixare vechi sau să se reînnoiască complet plasa, totul se făcea prin acest spațiu deschis. Datorită acestui design, reparațiile durau doar câteva minute.
Mai mult, multe modele foloseau acest spațiu pentru a regla tensiunea. Dacă plasa începea să se lase, putea fi strânsă ușor sau, dimpotrivă, slăbită, obținând fermitatea dorită.
Unele familii au introdus chiar și o placă de lemn în această deschidere pentru a face suprafața mai solidă – mai ales dacă patul era folosit de persoane în vârstă sau de oaspeți.
Deci spațiul gol nu a fost o „greșeală”. Dimpotrivă, a făcut parte dintr-un design funcțional și practic. Datorită acestei soluții simple, dar bine gândite, paturile metalice au rezistat zeci de ani și au fost ușor de reparat acasă, fără unelte speciale.
