Nu m-aș fi gândit niciodată că voi fi capabil să iubesc din nou după ce am pierdut-o pe Sarah. Doliul a stat luni întregi pe pieptul meu, ca și cum respirația ar fi fost opțională.
Apoi a apărut Amelia în viața mea. Cu un zâmbet calm, cu o răbdare infinită. Nu doar pentru mine lumea a devenit mai ușoară lângă ea, ci și pentru Sophie.
Fiica mea de cinci ani a îndrăgit-o imediat – ceea ce a fost un adevărat miracol după ultimii doi ani grei.
Prima lor întâlnire a avut loc în parc. Sophie nu voia să coboare de pe leagăn.
– Încă cinci minute, tată! – implora, în timp ce se legăna tot mai sus.
Atunci Amelia s-a apropiat, rochia ei de vară strălucind în lumina după-amiezii.
– Știi – a spus –, cred că ai putea ajunge la nori dacă te-ai legăna puțin mai sus.
Ochii lui Sophie s-au luminat.
– Chiar?
– Când eram mică, așa credeam – a zâmbit Amelia. – Pot să te împing?
Din acel moment, Sophie a adorat-o.
Când Amelia a propus ca după nuntă să ne mutăm în casa pe care o moștenise, a părut ideea perfectă. Tavane înalte, detalii vechi din lemn, o eleganță liniștită.
Sophie și-a privit noua cameră cu ochii mari.
– E ca o cameră de prințesă! – a râs. – Pot fi pereții mov?
– Trebuie să o întrebăm pe Amelia – am spus.
– Casa noastră – m-a corectat blând Amelia. – Și movul e o idee minunată. Vom alege împreună nuanța.
Nu mult după aceea a trebuit să plec într-o delegație – prima absență mai lungă de la nuntă. Eram neliniștit.
– Totul va fi bine – m-a liniștit Amelia la plecarea spre aeroport. – Sophie și cu mine avem o săptămână de fete.
– Ne facem unghiile! – a adăugat Sophie entuziasmată.
Părea că totul este în regulă.
Când m-am întors, Sophie aproape că m-a doborât cu îmbrățișarea ei. Se agăța de mine ca după moartea lui Sarah.
– Tată… noua mami e diferită când nu ești acasă – a șoptit tremurând.
Mi s-a oprit inima.
– Ce vrei să spui prin asta, scumpo?
– Se închide pe pod – a spus Sophie. – Aud zgomote ciudate. Mi-e frică. Nu mă lasă să intru… și… și e rea.
– Rea cum? – am întrebat cu grijă.
– Trebuie să-mi curăț singură camera. Și nu dă înghețată nici când sunt cuminte – și-a plecat capul. – Credeam că mă iubește…
Am îmbrățișat-o, în timp ce mintea mea zbârnâia.
Amelia petrecuse și înainte mult timp în pod. Spunea că face ordine. Nu m-am gândit mai mult la asta.
Acum însă eram îngrijorat.
Când Amelia a coborât, nu am spus nimic. Am urcat-o pe Sophie sus, am băut ceai cu păpușile ei. Dar în seara aceea Sophie stătea în fața ușii podului.
– Ce e acolo, tată?
– Lucruri vechi – am răspuns, deși nici eu nu eram sigur.
Noaptea nu mi-a adus somn. Priveam umbrele tavanului și mă întrebam: am făcut o greșeală? Am adus în viața fiicei mele pe cineva care o rănește?
Pe la miezul nopții, Amelia s-a ridicat. Am așteptat, apoi am urmat-o.
Am văzut cum a deschis ușa podului. Nu a încuiat-o.
Am alergat sus. Am deschis ușa.
Și am încremenit.
Podul se transformase într-o lume de poveste. Pereți pastel, pe rafturi suspendate cărțile preferate ale lui Sophie. O nișă la fereastră plină de perne. Un șevalet, luminițe de zână, o mică masă de ceai cu un ursuleț de pluș.
Amelia s-a întors, surprinsă.
– Era o surpriză… pentru Sophie.
– Este minunat – am spus –, dar de ce ai fost atât de severă cu ea?
Amelia s-a prăbușit.
– Credeam că o ajut să devină mai independentă. Mi-era atât de frică să nu fiu o mamă rea… și între timp am uitat exact de ce are cu adevărat nevoie.
Mi-a povestit despre propria ei mamă. Perfecțiunea. Disciplina.
– Am uitat că copiii au nevoie de dezordine, înghețată și povești.
A doua zi am urcat-o pe Sophie. La început i-a fost frică. Apoi a văzut camera.
– Asta… e a mea?
– Da – a zâmbit Amelia. – Și promit că vom face curățenie împreună. Și va fi și înghețată.
Sophie a îmbrățișat-o.
– Mulțumesc, noua mami.
În seara aceea Sophie mi-a șoptit la ureche:
– Nu-mi mai e frică de ea. E drăguță.
Și atunci am știut: vom fi bine.
