Credeam că cea mai grea parte a adopției a rămas deja în urmă: hârțogăraia, așteptarea, dezamăgirile. Dar la doar câteva săptămâni după ce ne-am adus fetița acasă, un singur e-mail aproape că ne-a luat totul.
Sunt Eric, am 36 de ani. Aceasta este povestea despre cum aproape am pierdut singurul lucru la care eu și soția mea am visat toată viața – la doar patru săptămâni după ce, în sfârșit, l-am primit.
Megan își dorea să fie mamă încă din momentul în care am cunoscut-o la facultate. Eram în anul doi când am trecut într-o zi pe lângă camera ei de cămin și am văzut pe birou o carte cu nume de bebeluși, lângă laptop.
Când am întrebat-o în glumă, nu a negat.
– Îmi place să fiu pregătită – a spus, cu acel zâmbet pe jumătate cu care încerca mereu să pară puternică, dar nu reușea niciodată să-și ascundă complet emoțiile.
Încă din facultate vorbea despre nume. Salva idei de camere pentru copii, iar mai târziu ținea haine de bebeluși într-o cutie sub patul nostru – ani la rând.
Fiecare copil al prietenilor noștri îl privea ca pe un miracol. Dacă cineva anunța că așteaptă un copil, Megan zâmbea, trimitea un cadou… iar apoi, spre finalul serii, devenea tăcută. De multe ori o găseam mai târziu în baie, cu ochii în lacrimi, dând vina pe „alergii”.
După ce ne-am căsătorit, am făcut totul ca să-i împlinim visul.
Timp de opt ani lungi am încercat. Tratamentele de fertilitate ne-au mâncat economiile, viața noastră s-a organizat în jurul programărilor. Megan își măsura temperatura, ținea evidența ciclurilor, nota totul în aplicații – de parcă s-ar fi pregătit pentru facultatea de medicină.
Am trecut și prin două pierderi de sarcină timpurii. Ambele au fost lovituri tăcute și devastatoare.
În cele din urmă, medicii ne-au spus cu grijă, dar clar: nu mai există speranță. Cuvântul „infertilitate” ne rănea din nou de fiecare dată.
Atunci am început să vorbim despre adopție.
Megan era nesigură la început.
– Nu vreau să pierd începutul – a șoptit într-o seară. – Vreau să fiu acolo la naștere. Vreau să fiu prima din viața lui.
Vorbea despre brățara de spital, despre nopțile nedormite, despre senzația aceea când întreaga ta viață își schimbă direcția.
Așa am decis să adoptăm un nou-născut.
Și așa am cunoscut-o pe Melissa.
Avea optsprezece ani. Abia terminase liceul.
O fată tăcută, fragilă, emoționată. Stătea dreaptă, de parcă cineva i-ar fi spus că așa pare mai matură. Megan i-a prins mâna și a întrebat-o dacă este bine.
Melissa nu a plâns.
A spus că nu este pregătită pentru maternitate. Contextul ei familial era haotic, mama ei o abandonase. Tot ce își dorea era ca copilul ei să ajungă într-o familie sigură și stabilă.
O săptămână mai târziu am semnat actele. Și ea.
Agenția trata totul ca pe o listă: verificări, cursuri, certificate. Am bifat totul și, dintr-odată… am devenit părinți.
Am numit fetița Rhea.
Era mică, cu păr închis la culoare și cu un plâns care spărgea liniștea. Megan o ținea în brațe de parcă ar fi așteptat toată viața acel moment.
Primele patru săptămâni au fost minunate… și epuizante.
Casa noastră a devenit haos: biberoane, cârpe de scos aerul, cofeină și propoziții neterminate. Noaptea vorbeam în șoaptă deasupra baby-monitorului, ca niște adolescenți îndrăgostiți din nou.
Megan dormea foarte puțin, dar zâmbea mereu.
– Nu-mi vine să cred că e a noastră – a spus într-o seară.
– Eu da – am răspuns. – Am așteptat-o destul.
Credeam că sunt cel mai norocos om din lume.
Apoi, într-o seară, am ajuns acasă… și ceva nu era în regulă.
Megan stătea pe canapea, privind în gol la televizor. Avea ochii roșii.
– Ce s-a întâmplat? Unde este Rhea?
S-a întors spre mine și a spus:
– Nu mai suntem părinți!
Nu am înțeles.
– Uită-te la e-mailul meu – a spus încet.
Pe laptop era un mesaj oficial de la agenție: conform legii statului, mama biologică are treizeci de zile pentru a-și retrage consimțământul.
Melissa se prezentase în acea zi.
Voia copilul înapoi.
Am stat nemișcat minute întregi.
Apoi s-a auzit o bătaie în ușă.
Trei bătăi hotărâte.
Melissa stătea în prag.
Se schimbase. Părea mai sigură pe ea. Nu și-a cerut scuze.
– Nu vreau să o iau azi – a spus. – Vreau să vorbim.
Și atunci a spus:
– Am nevoie de bani.
Voia cincisprezece mii de dolari. Cash. Dacă plătim, renunță la drepturi. Dacă nu, o ia pe Rhea înapoi.
Conversația a fost înregistrată de sistemul nostru. Și de telefonul meu.
În noaptea aceea nu am dormit.
Am apelat la un avocat. A urmat o luptă juridică de luni de zile.
La final, judecătorul a declarat:
– Un copil nu este o proprietate. Mama biologică a încercat să își vândă drepturile pentru bani. Aceste drepturi sunt anulate definitiv.
Rhea a rămas a noastră.
Megan a plâns. Dar acestea erau deja lacrimile supraviețuirii.
Iubirea nu este doar un sentiment. Este o decizie. O luptă. Perseverență.
Și nu i-am mai dat drumul niciodată.
