Toată viața mea am învățat să merg cu capul plecat. Mai ales atunci când venea vorba despre cu ce lucrează bunica mea la școala mea. Dar în acea seară, la balul de absolvire, o singură decizie a schimbat totul – și am realizat ce contează cu adevărat și pe cine merită să vezi cu adevărat.
Aveam trei zile când am ajuns la bunica Doris. Mama mea, Lina, a murit la scurt timp după nașterea mea. Nu am putut să o cunosc niciodată. Bunica spunea mereu că m-a ținut o dată în brațe.
– Da, Lucas – spunea ea. – Mama ta te-a ținut trei minute. Cele trei minute țin o viață întreagă.
Tatăl meu? El nu a apărut niciodată. Nici măcar la o singură zi de naștere.
Bunica mea avea cincizeci și doi de ani când m-a luat la ea. Noaptea lucra ca femeie de serviciu la liceu, iar ziua făcea clătite sâmbăta și îmi citea cărți vechi din anticariat într-un fotoliu decolorat, dând fiecărui personaj o voce diferită.
Niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu m-a făcut să simt că aș fi o povară.
Nu atunci când aveam coșmaruri și o trezeam.
Nu atunci când mi-am tăiat propriul păr cu foarfeca ei și arătam ca un liliac speriat.
Și nici atunci când creșteam mai repede din pantofi decât își permitea salariul ei.
Ea nu era doar bunica mea. Ea era întregul meu sat.
Poate de aceea nu i-am spus niciodată ce se vorbea despre mine la școală – mai ales după ce s-a aflat că ea este femeia de serviciu.
– Atenție, Lucas miroase a clor – râdeau băieții.
Nu i-am spus că îmi spuneau „Băiatul cu mopul”.
Că au vărsat lapte în fața dulapului meu, cu un bilet:
„Sperăm că ai adus găleata, Mopule!”
Chiar dacă bunica știa, nu a spus niciodată nimic despre asta. Iar eu am făcut tot ce am putut ca să o protejez de această lume.
Gândul că i-ar fi rușine de munca ei?
Pe acela nu l-aș fi putut suporta.
Zâmbeam. Mă prefăceam că nu contează. Spălam vasele acasă, în timp ce își scotea cizmele – talpa era crăpată, iar pe lateral era monograma mea, pe care o zgâriasem cu ani în urmă.
– Ești un băiat bun, Lucas – spunea mereu. – Ai grijă de mine.
– Pentru că tu m-ai învățat asta, bunico – răspundeam.
Mica noastră bucătărie era refugiul meu. Acolo o făceam mereu să râdă. Intenționat.
Dar aș minți dacă aș spune că nu durea. Și că nu număram zilele până la absolvire.
Singurul lucru care făcea școala suportabilă era Sasha.
Era inteligentă, încrezătoare, cu un umor sec. Frumoasă – fără să încerce. Dar nimeni nu știa că în weekenduri își ajuta mama și număra bacșișurile într-un caiet galben.
Mama ei era asistentă medicală, cu ture duble. Uneori fără să mănânce.
– Spune că brioșa de la cantină e mai bună decât automatul de la spital – povestea Sasha cu un zâmbet pe jumătate.
Poate de aceea ne-am înțeles. Știam cum e să trăiești la margine.
Într-o zi a văzut-o pe bunica la școală.
– Ea e bunica ta? – a întrebat, în timp ce Doris căra un lighean cu lapte, mopul sprijinit de perete.
– Da – am spus. – Am să ți-o prezint.
– Pare genul care îți mai dă o porție chiar și când ești deja sătul – a zâmbit Sasha.
– Mai rău – am râs. – Coace plăcinte fără motiv.
– O iubesc deja.
Balul de absolvire a venit mai repede decât credeam. Limuzine, spray-uri autobronzante, corsaje scumpe. Eu evitam subiectul.
Într-o zi, Sasha m-a strigat după mine.
– Pe cine aduci, Luc?
Am răspuns ezitând.
– Este cineva pe care aș vrea să-l aduc.
– O cunosc?
– Da… e importantă pentru mine.
Am văzut că a durut-o. Și am știut că asta era mai important acum.
În seara balului, bunica stătea în baie, privind rochia ei cu flori.
– Nu știu dacă mai e bună – a spus încet. – Poate ar fi mai bine să rămân acasă.
– Ești frumoasă – am spus.
– O să stau într-un colț. Nu vreau să te pun într-o situație stânjenitoare.
– Nu o vei face. Vreau să fii acolo.
Era nervoasă. Ca cineva care nu primise o invitație adevărată.
Sala de sport era inundată de lumină. Se acordau premii. Sasha a câștigat unul. Și eu am câștigat.
Apoi a venit dansul.
– Unde e însoțitoarea ta? – a întrebat Sasha.
– E aici.
A văzut-o pe bunica.
– Bunica ta?
– Ți-am spus că e importantă.
M-am dus în fața lui Doris.
– Dansezi cu mine?
A izbucnit râsul.
– A adus femeia de serviciu!
– E dezgustător!
– Jalnic!
Am simțit cum se încordează lângă mine.
– Du-te, Lucas – a șoptit. – Bucură-te de seară.
Ceva s-a fixat la loc în mine.
– Nu.
M-am dus la pupitrul DJ-ului. Am oprit muzica.
– Înainte ca cineva să mai râdă – am spus –, lăsați-mă să vă spun cine este această femeie.
Sala a tăcut.
– Ea este bunica mea. Ea m-a crescut când nimeni altcineva nu a vrut. Ea a curățat sălile dimineața devreme ca voi să stați în bănci curate. Ea este cel mai puternic om pe care îl cunosc.
Tăcere.
– Dacă vi se pare jalnic… atunci îmi pare rău pentru voi.
M-am întors la ea.
– Dansezi cu mine, bunico?
Cu lacrimi în ochi, a dat din cap.
A izbucnit aplauzele. Tot mai multe.
În seara aceea nu a mai fost râs. Doar respect.
Pentru prima dată în viața ei, nu a fost invizibilă.
