Când l-am pierdut pe tatăl meu, mă așteptam la doliu. La durere. La gol.
Dar nu la trădare.
Două zile mai târziu nu mai aveam un cămin. Și un singur apel telefonic a schimbat totul.
Când mama mea a murit, aveam zece ani. Tatăl meu a încercat totul. Chiar așa.
Duminicile făcea frigănele, îmi strecura bilețele în cutia de prânz și plângea atunci când credea că nu-l văd.
Era frânt. Dar încă era tatăl meu.
Cheryl a intrat în viețile noastre când am împlinit paisprezece ani. Purta un parfum puternic de la care mă durea capul și avea un zâmbet care nu ajungea niciodată la ochi atunci când eram și eu de față. În ochii tatălui meu era caldă și strălucitoare. În fața lui juca rolul impecabil.
Eu însă știam că bunătatea ei venea cu condiții.
Iar eu nu îndeplineam niciuna.
Totuși am încercat. Pentru tatăl meu. El merita fericirea.
Cinci ani mai târziu l-a răpus un infarct fulgerător. Nu a fost niciun avertisment. Niciun rămas-bun.
Abia împlinisem nouăsprezece ani. Tocmai terminasem liceul, mă gândeam ce să fac cu viața mea… și peste noapte am rămas orfană. Nici măcar nu mi-am sărbătorit ziua de naștere. Ar fi fost la o săptămână după moartea tatălui meu.
Nici nu se terminase bine înmormântarea, că Cheryl deja mă trata ca pe o musafiră în propria mea casă din copilărie. Arunca revistele vechi ale tatălui meu, dădea jos fotografiile de familie și le punea pe ale ei pe pereți.
Într-o zi am prins-o spălând numele tatălui meu de pe cutia poștală. Când m-a văzut, nu a tresărit. Doar a clătit peria în găleată.
– Eleanor – a spus ascuțit. – Tu nu mai ești cu adevărat familie. E timpul să pleci.
Nu m-am certat. De ce aș fi făcut-o?
Am împachetat o geantă de sport. Câteva haine, pantofi, articole de toaletă. Mi-am luat și chitara. Am trecut pe lângă cuierul unde atârna eșarfa tatălui meu. Nu m-am atins de ea.
În noaptea aceea am dormit pe canapeaua celei mai bune prietene.
– Stai cât ai nevoie, Ellie – a spus Katie. – Asta e casa ta acum.
Mi-a pus lângă mine o pătură și un pahar cu apă. Nu am vorbit despre asta. Nu era nevoie.
M-am uitat la tavan, durerea era grea, surdă și constantă. Nu năvălea peste mine – doar stătea acolo, în mine.
Înainte să adorm am sunat-o pe sora tatălui meu, Janine.
A răspuns la primul apel. Mi-a ascultat povestea. Nu m-a întrerupt. Doar liniște la celălalt capăt al firului. Genul acela de liniște când cineva nu doar aude, ci înțelege.
– Mă ocup eu – a spus în cele din urmă. – Mâine întoarce-te la casă după lucrurile tale. Ne întâlnim acolo.
A doua dimineață am condus înapoi spre casa în care m-am născut. Spre treptele scorojite, spre hrănitoarea strâmbă de păsări pe care o vopsisem împreună cu tatăl meu.
Dar acum ceva era foarte în neregulă.
Cinci SUV-uri negre stăteau pe stradă. Doi bărbați în costume la ușă. Unul se uita la ceas, celălalt stătea nemișcat.
Mi s-a strâns gâtul.
Am crezut că Cheryl a chemat agenți de pază împotriva mea.
Am sunat la sonerie.
Cheryl a deschis ușa. Era palidă. Încordată.
– Oh! Ai venit! – a ciripit brusc. – Chiar urma să te sun, draga mea.
Draga mea?
Înainte să poată spune altceva, Janine a apărut din hol. Costum gri, tocuri subțiri, o mapă în mână.
– Sincronizare perfectă – a spus zâmbind. – Echipa juridică este deja aici.
În living stăteau doi avocați. Hârtii. Tensiune.
– Este ridicol! – a izbucnit Cheryl.
– Așază-te – a spus Janine calm. – Și ascultă.
Apoi s-a întors spre mine.
– Tatăl tău nu a trecut numele lui Cheryl pe actele de proprietate. Casa și terenul au fost plasate într-un fond fiduciar… pe numele tău. Chiar înainte de a împlini optsprezece ani.
– Atunci… aceasta este casa mea? – am șoptit.
– Da.
Cheryl a protestat, dar avocatul i-a întins documentele.
– Aveți o oră să vă strângeți bunurile personale.
Aerul vibra.
Cheryl a fugit sus pe scări. Unul dintre agenții de securitate o urmărea.
Patruzeci și șapte de minute mai târziu a coborât cu două valize supraîncărcate. Nu a spus nimic. A plecat.
Când a dispărut, Janine mi-a turnat un pahar cu apă.
– Ești bine? – a întrebat.
Am dat din cap.
Am copt o plăcintă. Nu a fost perfectă. Dar a fost suficient.
În seara aceea am dormit în vechea mea cameră.
Casa nu mai durea.
Se vindeca.
Și era a mea.
