Sam practica scufundările de mulți ani. Recife de corali, epave, peșteri – credea că a văzut totul.
Până în acea zi.
Se afla la o adâncime de aproximativ zece metri, plutind deasupra fundului nisipos, când a observat ceva ciudat în depărtare. La început a crezut că sunt resturile unei nave. Dar când s-a apropiat, inima i-a început să bată mai tare.
Nu era o parte a unei nave.
Era o ușă.
O ușă de lemn, în picioare în nisip, erodată de vreme, dar intactă. Pe suprafața ei erau lipite scoici, iar în jurul cadrului se înfășurau leneș alge. Dar stătea singură — nu era fixată nici de pereți, nici de vreo structură. Doar o ușă, stând acolo unde nu ar fi trebuit să fie uși.
Sam rămase în fața ei, cu bule ieșind din regulatorul său. Creierul său îi striga să se întoarcă. Dar curiozitatea îl ținea pe loc.
Apoi observă ceva care îi strânse stomacul.
Ușa era ușor întredeschisă. Și prin crăpătură se vedea o lumină.
Nu era lumina soarelui.
O strălucire caldă, aurie, ca de la o lampă din sufrageria cuiva. Aproape că putea distinge forma unui scaun.
Mâna îi tremura când o întinse. Mânerul era din metal rece sub mănușa lui. Ușa scârțâi, chiar și sub apă sună ca un gemet înăbușit, și se deschise.
Pentru o fracțiune de secundă, Sam a văzut clar: o cameră confortabilă, cu mochetă, rafturi și fotografii pe pereți. Un loc care nu avea nicio legătură cu fundul mării.
Apoi, înăuntru s-a mișcat o umbră.
Sam a sărit înapoi. Ușa s-a trântit cu atâta forță încât a ridicat nisipul din jur.
Și când a clipit, a dispărut.
Fundul mării era gol. Doar nisip și apă, întinzându-se în depărtare.
Sam înota acolo, pieptul lui se ridica, bulele se ridicau rapid în sus. Nu va spune nimănui.
Dar câteva săptămâni mai târziu, când a developat camera subacvatică, sângele i s-a înghețat în vene.
În colțul unei fotografii, chiar în spatele lui, se afla o ușă.
Ușor întredeschisă.
