Stătea la coadă, obosită după tura ei, ținând în mână o pungă cu cumpărături.
În fața ei stătea un băiat de vreo doisprezece ani, slab, cu capul plecat și mâinile tremurânde.
„Am… uitat portofelul”, a spus el, aproape în șoaptă.
Casierul s-a încruntat:
„Nici vorbă fără să plătesc.”
Cineva de la coadă a mormăit nemulțumit.
Nu a putut rezista și a pășit înainte.
„Adaugă-l la nota mea de plată”, a spus ea calm.
Băiatul a ridicat privirea și, pentru o secundă, s-a lăsat tăcerea între ei, genul acela în care se naște încrederea.
I-a mulțumit, a luat mâncarea și a plecat.
Nu l-a întrebat cum o cheamă.
Au trecut câteva săptămâni – a mai apărut de câteva ori, spunând în continuare în șoaptă „mulțumesc”, apoi a dispărut. Și odată cu el, o parte din obiceiul ei liniștit – să vadă pe cineva pur și simplu fericit cu căldură – a dispărut.
Anii au trecut. A deschis o florărie, unde mirosea mereu a buchete proaspete și speranță.
Viața curgea calm, previzibil, până când, într-o dimineață, un bărbat în costum a intrat pe ușă cu un buchet imens de crini albi.
A stat în prag și s-a uitat la ea ca și cum ar fi căutat ceva pierdut de mult.
„Nu mă mai ții minte?”, a întrebat el încet.
Ea a clătinat din cap, confuză.
El a zâmbit și i-a întins florile.
„Acum mulți ani, ai cumpărat prânzul pentru un băiat care și-a uitat portofelul. Aceea am fost eu. Apoi nu am avut ce mânca timp de câteva zile. Datorită ție, mi-am dat seama că există bunătate. Astăzi sunt doctor… și am vrut să-ți mulțumesc.”
Nu a putut răspunde. Doar lacrimi îi străluceau în ochi.
Uneori, cel mai simplu „te voi ajuta” începe un lanț care se întoarce să o bântuie – în cel mai necesar moment.
