Soarele era sus, aerul sclipea de căldură. Vara era în toi – leneșă, lentă, densă ca mierea. Anna punea ibricul pe foc, Maria scotocea printre florile de lângă gard. Totul era ca de obicei: albinele bâzâiau, cocoșul cânta în curtea vecină, pisica stătea întinsă pe pervaz.
Doar că Bruno nu venise în fugă la micul dejun.
De obicei, el era primul care apărea – pășind greu prin curte, lătrând vesel și cu o bucurie prostească în ochi. Dar astăzi era liniște. Prea liniște.
La început, Anna a crezut că pur și simplu dormea undeva la umbră în spatele hambarului. Dar apoi a auzit un sunet. Un sunet surd, răgușit – ca și cum cineva se îneacă. Niciun lătrat. Niciun geamăt. Altceva.
Anna a înlemnit. Maria și-a ridicat privirea din stratul de flori. Și amândouă și-au dat seama că ceva nu era în regulă.
„Bruno!”, a strigat Anna. Nu a existat niciun răspuns.
Sunetul s-a auzit din nou. Mai aproape. Ca și cum ceva s-ar fi mișcat sub pământ.
Au schimbat priviri. Anna mergea pe o cărare unde iarba îi ajungea aproape până la genunchi. Căldura era densă, aerul tremura, ca și cum natura însăși și-ar fi ținut respirația. Și dintr-o dată iarba… a început să se miște. Încet. Greu.
Maria a înlemnit lângă gard. Anna privea, nevenindu-și să-și creadă ochilor. Iarba se mișca – ca și cum ceva enorm s-ar fi târât sub ea.
„Maria…” a șoptit ea.
Și în acel moment, ceva a ieșit din iarbă. Un corp gros, strălucind la soare. Piele cu un model parcă desenat din metal și cărbune. Mișcare – lină, dar grea. Respirație rece, ca șuieratul pământului.
Ambele femei au înlemnit. Inima Annei îi bătea puternic undeva în gât. Mai văzuse șerpi înainte, dar niciodată așa. Nu era un animal oarecare – era ceva.
Un corp încolăcit a alunecat pe iarbă, iar sub el… ceva se mișca. Ceva care se mișca separat de șarpe.
Anna a țipat. A apucat o greblă veche de lângă gard. Maria, fără un cuvânt, a smuls mătura.
Au năvălit înainte. Fără să gândească, fără să înțeleagă. Pur și simplu cu o frică disperată care nu te întreabă dacă faci ceea ce trebuie.
Țipete, foșnet, zăngănit. Grebla a izbit iarba, aerul, pielea alunecoasă. Șarpele a fluierat, s-a răsucit și a deviat. Praful s-a ridicat într-o coloană. Soarele le era în ochi, mâinile le tremurau, dar nu s-au oprit.
Cineva dintre vecini s-a uitat de după poartă, cineva a țipat – dar bunicile nu mai auzeau nimic. Pentru ele, în acel moment, exista un singur lucru – această iarbă, această umbră, această groază care respira chiar în fața lor.
Și dintr-o dată – mișcare. Șarpele s-a arcuit brusc, ca și cum colaburile i s-ar fi strâns. Un sunet a izbucnit de sub el. Răgușit, zdrențuit. Viu.
Anna a făcut un pas înapoi. Maria și-a apăsat palma la piept. Corpul șarpelui tremura, ca și cum ceva i-ar fi bătut înăuntru.
Și o clipă mai târziu, s-a desfăcut. Capul său enorm s-a ridicat deasupra ierbii, ochii săi, ca două picături întunecate de ulei, strălucind în soare. Și apoi, din gura deschisă, șarpele – brusc, cu forță – a aruncat ceva pe pământ.
Ambele femei au țipat.
Zăcut pe iarbă, în praf, era Bruno. Câinele lor iubit. Ud, moale, acoperit de iarbă și praf. Un fir subțire de salivă, strălucind în soare, se întindea din gura șarpelui.
O secundă mai târziu, s-a târât înapoi, dispărând în iarbă. Încet, ca și cum s-ar fi dizolvat în aerul fierbinte.
Anna s-a repezit la câine. Bruno respira. Greu, răgușit, dar respira. Ochii i s-au deschis ușor și a scâncit ușor, sprijinindu-și botul de poala ei.
Și în depărtare, dincolo de gard, iarba se legăna mult timp — ca și cum sub pământ, undeva adânc, ceva foarte străvechi și flămând s-ar fi răsucit în vizuina sa.
