Soarele ardea ca și cum ar fi vrut să pârjolească orice viață. Râul sclipea orbitor – cald, întunecat, prefăcându-se calm. Aerul tremura, cicadele bâzâiau în stuf. Fermierul stătea lângă mal și își privea câinele, Rex, zbenguindu-se în apă. Era ritualul lor – în fiecare dimineață, fără greș.
A aruncat bățul. Rex, fără să stea pe gânduri, a sărit, lăsând în urmă un arc de stropi. Fermierul a chicotit. Un câine bătrân, dar inima lui este aceeași – loială, ardentă, vie.
Până când totul a amuțit.
La început, a crezut că câinele era obosit. Dar liniștea era ciudată. Nu era pace – era așteptare.
S-a încordat. Rex stătea în apă până la piept, nemișcat, privind în adâncuri. Și în spatele lui, o undă blândă, prea lină, prea concentrată.
Fermierul a pășit în râu. Apa caldă i se închidea în jurul picioarelor, nămolul lipicios agățându-se de tălpi. Mirosea a putregai și noroi. „Rex!”, strigă el.
Câinele își întoarse capul, cu ochii înspăimântați. Și în acel moment, apa din spatele lui explodă cu un plescăit. Nu reuși să vadă decât o umbră – lungă, masivă, alunecând, ca și cum râul însuși ar fi prins viață.
Sări.
Un fior rece îi cuprinse pieptul. Se scufundă – și totul dispăru: sunetul, lumina, respirația. Sub apă – ceață verde, nisip, bule pâlpâitoare. Îl văzu pe Rex – câinele zbătându-se, sufocându-se, cu ochii plini de panică.
Întinde mâna și îl apucă de blană. Dar simți că cineva îl trăgea în cealaltă direcție. Puternic, inexorabil. Apa fierbea, curentul se învârtea și un vuiet îi răsuna în urechi.
Se întoarse și văzu o gură. Enormă, gri pal, cu dinți ca niște unghii. Ochii – două pete galbene, goale ca moartea însăși. Crocodilul se mișca în tăcere, dar fiecare val, fiecare smucitură îi răsuna în corp de durere.
A țipat – sub apă, în tăcere, în disperare. Și a tresărit din toată puterea. Mușchii îi ardeau, plămânii îi țipau, dar nu l-a lăsat pe câine.
Curentul i-a tras în jos. El a lovit – în ceva dens, dur, viu. Crocodilul i-a dat drumul. Pentru o clipă.
A profitat de această ocazie. O împingere în sus – și au rupt suprafața.
Aerul i-a lovit pieptul ca o flacără. A inhalat, a tușit, s-a înecat. A auzit lătrat, stropi, propriul nume, ca și cum cineva ar fi strigat de departe – deși nu era nimeni prin preajmă.
L-a tras pe Rex la mal, cu mâinile tremurând. Câinele i-a alunecat printre degete, vâslind cu labele, înecându-se. Au ajuns la iarbă și s-au rostogolit pe nisipul fierbinte.
Corpul fermierului s-a scuturat de epuizare. Zăcea acolo, un sunet șuierător ieșea din gură, pieptul pulsând de durere. Lângă el, Rex respira – greu, dar respira. Viu.
Se rostogoli pe spate. Soarele îi strălucea direct în ochi, iar cicadele ciripeau din nou peste râu. Totul revenise la normal. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Doar râul, liniștit și leneș, și undeva pe fund, două puncte galbene sclipeau în adâncurile întunecate, așteptând să se apropie din nou de apă.
