Altitudine: patru mii de metri.
Aerul mirosea a metal și a soare. Edward stătea lângă trapa deschisă, cu degetele strânse de curea, inima bătându-i constant, dar prea tare.
Instructorul a strigat ceva de genul „Gata?”, dar vântul i-a acoperit cuvintele.
A dat din cap.
Și a pășit.
Lumea s-a întors cu susul în jos. Zgomotul a dispărut. Nu era decât aer – gros ca apa. Frigul îi ardea fața, urechile îi țiuiau.
A căzut. Repede la început, apoi aparent mai încet. Soarele a devenit o dungă, pământul o pată verde, care creștea cu fiecare secundă.
A tras de șnur.
O dată.
De două ori.
Nimic.
Panica nu a venit imediat. Era ca și cum ar fi stat lângă el, așteptând.
A tras din nou – inutil. Cureaua i-a lovit umărul. Pământul se apropia, sunetul se intensifica, corpul său se simțea greu și ușor în același timp.
Și dintr-o dată – liniște.
Totul se opri. Aerul deveni dens, transparent.
Și-a dat seama că nu respira, dar nici nu se sufoca.
Înaintea ochilor lui – ușor, cald și constant.
Amintirea începu să revină, nu cu un țipăt, ci cu o șoaptă.
Acea săritură – o mai văzuse. De multe ori. În vise.
De fiecare dată, totul era la fel: frică, aer, pământ. Și de fiecare dată – același gând: atâta timp cât cazi, ești viu.
A zâmbit.
Nu din nebunie, ci din pace.
Căderea deveni brusc zbor. Cerul l-a acceptat ca fiind al său.
Și apoi s-a trezit.
Sudoare pe gât, o pernă rece, respirația sacadată, dar vie.
Zăcea întins în întuneric, ascultându-și inima revenind la ritm. Pe noptieră era un bilet de săritură, cumpărat ieri.
S-a uitat la el, lung și calm.
Și a șoptit, ca și cum ar fi răspuns la visul însuși:
„Nu e încă momentul.”
