Ploaia a continuat să cadă.
Picăturile loveau acoperișul, se prelingeau pe ferestre și se izbeau de verandă.
Casa mirosea a cafea scumpă, a parfum și a noua viață pe care Lucas o considera victoria lui.
„M-am hotărât”, a spus el, stând lângă ușă.
„Lucas, nu poți… Sunt însărcinată în șapte luni!” Klara și-a strâns mâna în burtă, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă.
Stătea desculță pe hol, purtând un cardigan vechi, cu o valiză la picioare.
Fața ei exprima confuzie și resentimente, iar ochii ei aveau genul de disperare care te făcea să vrei să te protejezi cu mâinile.
Irina a ieșit din sufragerie.
Un halat de mătase, părul desfăcut, un zâmbet ușor – totul la ea spunea că a câștigat. L-a luat pe Lucas de mână și a spus, fără să se uite la Clara:
„Cu cât termini mai repede această farsă, cu atât mai bine.”
Clara s-a uitat la soțul ei, încercând să-și dea seama de unde era bărbatul care o sărutase odată pe burtă și i-a șoptit:
„Tu ești casa mea.”
„Nu pot”, a șoptit ea.
„Tu poți”, a răspuns el, chiar zâmbind. „Totul va fi bine. Te voi ajuta cu bani. Dar nu mai putem trăi așa.”
Irina a zâmbit.
„Nu fi dramatică, Clara. Sarcina nu este o tragedie. Pur și simplu nu se încadrează în planurile noastre.”
Clara și-a strâns valiza.
Totul din interiorul ei părea că se prăbușise.
A pășit spre ușă, sperând că chiar acum Lucas va spune: „Stai”.
Dar, în schimb, el a deschis ușa – ușurat, ca și cum ar fi așteptat acest moment.
Ploaia cădea afară.
Rece, grea, nemiloasă. „Pleacă”, a spus el. „Va fi mai bine pentru toată lumea.”
Klara a plecat, simțind cum noroiul i se lipea de picioare.
Nici nu făcuse trei pași când râsul Irinei a răsunat în spatele ei:
„Doamne, ce ușor e uneori să lași trecutul în urmă!”
Și Lucas a râs cu ea.
Zgomot, aproape fericit.
Ușa s-a trântit.
Ploaia a acoperit orice altceva.
În primele săptămâni, Klara a locuit cu o veche prietenă, ajutând-o la cafenea.
Nu putea dormi noaptea – bebelușul se mișca, iar inima o durea de gol.
Apoi a început să se recupereze: și-a găsit un loc de muncă și a primit sprijin de la o fundație pentru mame.
Lumea s-a încălzit din nou, încet, dar sigur.
Și au început să apară crăpături în casa lui Lucas.
Irina nu a mai râs. A încetat să-și ascundă iritarea, cerându-i disciplină și „un trai corect”.
El făcea curățenie, spăla vasele, îi căra gențile – și de fiecare dată auzea:
„Nu uita, locuiești aici din cauza mea.”
A încercat să plece, dar nu avea unde să se ducă.
Prietenii lui s-au întors, familia lui nu a înțeles, iar Klara nu a răspuns.
Într-o zi, a pornit televizorul.
Pe ecran era un interviu caritabil.
Prezentatorul vorbea despre un program de sprijin pentru tinerele mame.
Și printre femeile zâmbitoare, a văzut-o pe Klara.
Obosită, dar puternică.
Ținând un copil în brațe.
Cu ochi în care nu mai țineau lacrimi sau durere.
A stins ecranul.
Liniștea din casă a devenit asurzitoare.
Irina stătea afară – într-un halat, ținând în mână același pahar de vin care începuse totul.
„Ce, tânjești după o viață de sărăcie?”, a rânjit ea. „Du-te și lasă câinele să se aerisească.”
El nu a răspuns.
Pur și simplu s-a uitat la ea – și, pentru prima dată, și-a dat seama că fericirea pentru care își vânduse conștiința nu mirosea a bani, ci a putreziciune.
Un an mai târziu, Clara a deschis o mică brutărie.
Nu se mai gândea la ziua aceea – doar ocazional, când ploua, iar sunetul picăturilor semăna cu niște pași într-o curte udă.
Acum, acel sunet însemna pace.
Și undeva, într-o casă mare și rece, Lucas spăla ceștile în care i se răcise cafeaua și, pentru prima dată în viața lui, se simți ca și cum nu ar fi fost nimic.
