Dr. Andrew Miller era medic veterinar într-un mic oraș de coastă. Toată lumea știa că, dacă cineva din zonă găsea un animal rănit, trebuia să meargă să-l vadă.
Într-o primăvară, cineva i-a adus o bufniță cu o aripă ruptă. Nu putea zbura, stătea liniștită, ridicând doar ocazional ochii.
Andrew a îngrijit-o până și-a revenit timp de aproape o lună. A hrănit-o cu o pensetă, i-a tratat rana și chiar i-a vorbit – ca și cum ar fi fost o persoană.
Când și-a revenit, medicul veterinar a dus-o la marginea pădurii și a eliberat-o.
„Zboară, micuțule. Totul va fi bine”, a spus el, zâmbind.
A trecut un an.
Într-o zi însorită, Andrew repara gardul de lângă clinica sa când a observat brusc o umbră pâlpâind deasupra.
S-a uitat în sus – și nu i-a venit să creadă: era aceeași bufniță. Zbura în cerc jos, deasupra copacilor, ca și cum i-ar fi făcut semn să o urmeze.
Andrew a luat trusa de prim ajutor și l-a urmat. Bufnița s-a cocoțat pe o creangă, a așteptat, apoi a zburat din nou înainte.
Câteva sute de metri mai târziu, a auzit un țipăt slab – și a văzut un câine blocat într-o râpă.
Animalul era speriat și epuizat, dar viu. Andrew l-a recuperat cu grijă și l-a dus înapoi.
Bufnița s-a așezat pe creangă și a privit până a dispărut după curbă.
Mai târziu, doctorița și-a dat seama: fără ea, câinele nu ar fi supraviețuit.
Uneori, când iese afară, o bufniță zboară spre el – aterizând pe acoperișul clinicii și huruind încet.
Ca și cum ar verifica dacă un vechi prieten este bine.
