Am patruzeci și unu de ani și sunt zile în care încă îmi este greu să cred că am ajuns aici.
Timp de douăzeci de ani am fost soția lui Peter. Nu într-un mod de basm, ci în viața reală: într-o casă cu patru camere, cu podele care scârțâiau, o verandă care avea mereu nevoie de reparații și doi copii care umpleau fiecare colț cu zgomot, haos și râsete.
Fiul meu are acum nouăsprezece ani, studiază ingineria undeva în vest. Fiica mea are douăzeci și unu de ani și și-a ales o universitate cât mai departe posibil spre est – poate doar ca să dovedească că este capabilă.
Casa este ciudat de goală fără ei… și fără Peter. Parcă își ține respirația.
Peter spunea mereu că viața noastră este „obișnuită”. Și o spunea ca pe cel mai mare compliment. Meciuri de fotbal sâmbăta. Cine arse de cină, peste care râdeam în timp ce comandam pizza. Mici certuri despre cine duce gunoiul.
Încerca mereu să repare totul singur, deși amândoi știam că va face lucrurile mai rele. Iar eu mă prefăceam că mă enervează, în timp ce îl priveam cum înjură sub chiuvetă.
Nu era perfect. Uneori mă scotea din minți. Dar era de încredere. Bun. Oferind siguranță – una de care nici nu știam cât de mult aveam nevoie… până când am pierdut-o.
Cu șase ani în urmă, un șofer beat a trecut pe roșu când Peter se întorcea acasă de la serviciu. Un polițist a stat la ușa mea. M-am prăbușit plângând pe verandă.
Din săptămânile de după aceea îmi amintesc doar frânturi. Fiica mea plângând în baie. Fiul meu închis în el, complet tăcut. Eu stând în bucătărie la două dimineața și privind cana de cafea a lui Peter lângă chiuvetă.
Și Dan a fost acolo tot timpul.
Dan nu era „doar” prietenul lui Peter. Erau frați în tot ce conta. Au crescut la trei case distanță unul de celălalt. Au supraviețuit împreună facultății cu paste ieftine și decizii proaste. La douăzeci și doi de ani au străbătut țara aproape fără bani.
Și Dan avea propriile lui răni. S-a căsătorit tânăr, a divorțat după trei ani și a făcut tot ce a putut ca să fie un tată bun pentru o fetiță care ar fi meritat mai mult decât ce au stricat părinții ei. Nu și-a vorbit niciodată de rău fosta. Nu s-a victimizat niciodată. Asta am respectat mereu la el.
Când Peter a murit, Dan pur și simplu a apărut. Nu a pus întrebări. Nu a așteptat invitație. A reparat tocătorul de deșeuri pe care Peter îl tot amâna. A făcut cumpărături când eu uitam să mănânc. A stat în garaj cu fiul meu și l-a lăsat să-și descarce furia cu un ciocan.
Nici măcar o clipă nu a fost vorba despre el.
– Nu trebuie să mai faci asta – i-am spus într-o seară, la câteva luni după înmormântare. Tocmai schimba un bec pe hol.
– Știu – a răspuns, fără să se uite la mine. – Dar Pete ar face-o pentru mine.
Atât. Nicio intenție ascunsă. Doar un bărbat care își respecta o promisiune.
Sentimentele au venit încet. Atât de încet, încât la început nici nu le-am recunoscut.
Trecuseră trei ani de la moartea lui Peter. Copiii începeau să-și revină. Eu încercam să fiu din nou om, nu doar văduvă. Dan venea tot mai rar, lăsa spațiu – un spațiu despre care nu știam că am nevoie.
Într-o seară însă, pe la unsprezece, a început să picure chiuveta. Fără să stau pe gânduri, l-am sunat.
A venit în pantaloni de trening, cu un tricou vechi de facultate, cu trusa de scule.
– Știi că puteai să oprești apa și să chemi un instalator dimineața – a spus, deja sub chiuvetă.
– Știu – am răspuns. – Dar tu ești mai ieftin.
A râs. Și ceva s-a mișcat în mine.
Nu a fost o scenă mare. Nu au fost artificii. Doar doi oameni stând în bucătăria mea la miezul nopții și mi-am dat seama că nu mă mai simt singură.
Anul următor a devenit „comod”. Cafele de duminică. Filme vineri seara. Discuții lungi despre orice și nimic. Copiii mei au observat mai repede decât mine.
– Mamă – a spus fiica mea în vacanța de iarnă –, știi că Dan este îndrăgostit de tine, nu?
Am protestat. Ea doar s-a uitat la mine ca un adult la un adolescent naiv.
Când Dan a spus în sfârșit ce simte, stăteam pe verandă la apus.
– Trebuie să-ți spun ceva – a început. – Și dacă îmi spui să plec, o voi face. Dar nu mai pot pretinde că nu simt asta.
– Sunt îndrăgostit de tine, Isabel – a spus încet. – Știu că Peter a fost cel mai bun prieten al meu. Știu că este complicat. Dar nu pot lupta împotriva asta.
Ar fi trebuit să fiu surprinsă. Dar nu am fost.
– Nu este greșit – am spus. – Și eu simt la fel.
A plâns.
Am mers încet. Nu am spus tuturor imediat. Voiam să fim siguri că nu este doliu, nu este agățare, ci viață adevărată.
Când în cele din urmă ne-am logodit, de mama lui Peter mi-a fost cel mai teamă. Ea își pierduse singurul fiu.
Dar când i-am spus, mi-a strâns doar mâna.
– Peter ar fi vrut să fii fericită – a spus hotărât.
Am avut o nuntă mică în grădină. Ghirlande de lumini, scaune împrumutate, o rochie simplă, crem. Dan era emoționat, fericit și perfect.
După nuntă am mers la casa lui Dan – acum casa noastră. Când m-am întors în dormitor, Dan stătea în fața seifului. Mâna îi tremura.
– Este ceva ce trebuie să vezi – a șoptit. – Înainte să… înainte să începem cu adevărat.
A scos un telefon vechi. Erau mesaje pe el între el și Peter. De acum șapte ani.
Peter trasase o limită. Îl rugase să nu o treacă niciodată.
Dan s-a prăbușit.
– Spune-mi – m-a rugat –, crezi că te-am exploatat?
M-am uitat la el.
– Mă iubești?
– Da.
– Atunci nu ai încălcat o promisiune – am răspuns. – Viața s-a întâmplat.
În noaptea aceea am făcut un nou jurământ. În tăcere. Sincer.
Peter va rămâne întotdeauna parte din viața mea. Dar nu este finalul ei.
Dan este al doilea meu capitol.
Și uneori… viața se desfășoară exact așa cum trebuie.
Conținut promovat
