Asistenta auzea deja de mai multe nopți la rând zgomote ciudate din camera numărul 7. Erau țipete. Nu puternice – mai degrabă înăbușite, reprimate, ca și cum cineva s-ar fi temut că este auzit. Mereu cam la aceeași oră – spre seară, când coridoarele se goleau și lumina devenea mai slabă.
Ea s-a oprit cu găleata în mijlocul coridorului și a ascultat. Spitalul era oricum deja înfricoșător, dar acest scâncet tăia ca un cuțit prin nervi. Nu era un geamăt obișnuit de durere.
Asistenta lucra aici de mult timp. Munca era grea, salariul mic, dar ea rezista. Se obișnuise cu mirosurile, turele de noapte și suferința altora. Dar camera numărul șapte a început să o neliniștească tot mai mult.
Acolo se afla o pacientă mai în vârstă – liniștită, ordonată, mereu recunoscătoare pentru orice ajutor. O fractură de șold, repaus la pat. Se plângea rar, dar privea tot mai des spre podea și tresărea la zgomote bruște.
Și apoi a apărut un vizitator ciudat.
Un bărbat venea seara. Mereu singur. Bine îmbrăcat, încrezător, vorbea calm și politicos. S-a prezentat ca fiind rudă.
După vizitele lui, pacienta mai în vârstă se schimba: ochii deveneau roșii, buzele tremurau, mâinile reci. O dată, asistenta a observat chiar o vânătaie pe încheietura mâinii.
Ea a încercat să afle mai multe, dar pacienta și-a întors imediat privirea și a șoptit că totul este în regulă.
„Nu e treaba ta. Dacă e rudă, are voie“, au spus ei.
Dar scâncetul revenea mereu.
Într-o seară, asistenta a auzit pași în fața camerei. Apoi voci înăbușite. El vorbea aspru, pacienta mai în vârstă murmura ceva, ca și cum s-ar fi justificat. O lovitură surdă. Un țipăt scurt.
În acea noapte, asistenta nu a putut dormi.
Ea a pus la cale un plan pentru a afla adevărul. Dacă nimeni nu privea – ea îl va vedea.
Data următoare a intrat devreme în cameră. Lumina era slabă, pacienta dormea. Asistenta s-a târât pe podea și s-a înghesuit sub pat. Praf, podea rece de linoleum, arcuri ruginite deasupra ei. Îi era îngrozitor de teamă.
Pași pe coridor. Ușa a scârțâit. El a intrat.
Și apoi s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respirația.
La început a vorbit calm. Foarte calm. I-a explicat pacientei că oricum casa este „pierdută“, că lui singur nu îi folosește la nimic, că ea trebuie să semneze niște acte. A spus că dacă nu va accepta de bunăvoie, el va „ajuta“.
Pacienta plângea, cerea să fie lăsată în pace. Spunea că nu va semna nimic.
Atunci vocea lui s-a schimbat.
S-a aplecat peste pat și a început să amenințe. A spus că trebuie să-și ia medicamentele, că el știe cum să facă astfel încât medicii să nu observe nimic, iar dacă va fi încăpățânată, starea ei se va înrăutăți. Mult mai rău.
Asistenta și-a ținut respirația.
A văzut cum el a scos o seringă. Nu era medicație de spital. Alta, închisă la culoare, fără marcaj. I-a administrat-o, în ciuda rezistenței pacientei. Femeia mai în vârstă a țipat, mâna i-a căzut fără putere pe cearșaf.
Ea a sărit din ascunzătoare, a țipat, a deschis brusc ușa. S-a făcut zgomot, asistentele și medicul de serviciu au alergat înăuntru. Bărbatul a fost reținut la fața locului. Seringa a fost confiscată. În geanta lui au fost găsite documente – deja pregătite, cu câmpuri pentru semnătură.
Mai târziu s-a constatat că injecțiile nu conțineau medicamente. Tocmai din această cauză starea pacientei mai în vârstă s-a înrăutățit dramatic.
