În acea dimineață, o tăcere apăsătoare se lăsa asupra clinicii veterinare. Chiar și personalul vorbea doar în șoaptă.
Ofițerul Alex Woronow a intrat și l-a ținut pe câinele său de serviciu cu grijă la piept. Ciobănescul german pe nume Rex cântărea aproape patruzeci de kilograme, dar în acest moment, bărbatul îl purta de parcă ar fi fost un cățeluș mic.
În cei opt ani de serviciu comun, au trăit nenumărate misiuni. Rex localizase persoane dispărute în pădure, descoperise substanțe interzise în depozite și fusese de mai multe ori la arestări periculoase.
Dar acum Rex abia își mai putea ridica capul. Respirația lui era neregulată, iar uneori, labele îi tremurau ușor.
Doctorița Elena aștepta deja lângă masa de examinare din metal. Lângă ea era aparatul de ecograf. Doi polițiști stăteau tăcuți pe perete.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească primul.
— Puneți-l aici, — spuse doctorița în șoaptă.
Alex a așezat cu grijă pe masă pe Rex, dar mâna i-a rămas pe gâtul acestuia. Cunoștea fiecare mișcare a câinelui — cum respira, cum reacționa la mirosuri, cum își ridica urechile când simțea pericolul.
Doctorița s-a uitat pentru câteva momente la rezultatele examenului și apoi a spus încet:
— Am repetat testele. Rinichii aproape nu mai funcționează, în plămâni se adună lichid. Corpul este extrem de slăbit.
Alex a respirat adânc.
— Poate o operație? Sau medicamente noi? Oricare șansă.
Doctorița a dat din cap lent.
— Dacă ar exista vreo șansă, ți-aș spune imediat. În acest moment doar îi prelungim suferința. Cea mai umană decizie este să-l lăsăm să plece în pace.
Aceste cuvinte au căzut greu în cameră.
Dimineața, conducerea deja semnase aprobarea pentru eutanasie, iar și Alex își pusese semnătura.
Unul câte unul, polițiștii s-au apropiat de masă și i-au mângâiat cu grijă blana câinelui.
— Ai fost cel mai bun partener, — spuse unul dintre ei încet.
Alex s-a aplecat la urechea câinelui.
— Sunt aici cu tine, prietenul meu. Nu trebuie să mai lupți.
Și, brusc, Rex s-a mișcat.
Cu mare efort, câinele și-a ridicat labele din față și le-a pus pe umerii stăpânului, de parcă ar fi vrut să se cuibărească cât mai aproape de el.
Alex a simțit cum i se strânge gâtul și lacrimi i-au apărut în ochi.
— Totul va fi bine… sunt aici… — șopti el.
Doctorița pregătise deja seringa, dar, brusc, s-a oprit.
Și-a frunțit fruntea și s-a aplecat încet spre câine.
— Așteptați… — spuse ea în șoaptă.
Cu grijă, și-a pus mâna pe burtica lui Rex și a mișcat-o spre lateral, ca și cum ar căuta ceva neobișnuit.
După un moment, și-a ridicat brusc capul.
În cameră toți înghețaseră.
Continuarea în primul comentariu
Doctorița a mângâiat încă o dată cu grijă burtica lui Rex, și-a frunțit fruntea mai tare și s-a întors către asistenta ei.
— Un moment… porniți din nou ecograful.
Pe ecran a apărut din nou imaginea granuloasă. Doctorița a privit-o câteva secunde cu atenție, apoi s-a ridicat brusc.
— Stop. Nu este o insuficiență de organ.
Toți din cameră s-au privit unii pe alții.
Doctorița a mărit imaginea pe monitor și a arătat cu degetul un punct mic și închis la culoare.
— Vedeți asta? Nu este o inflamație. Este… un corp străin.
A schimbat rapid modul aparatului și a examinat din nou imaginea.
— Arată ca un ciob de metal. Foarte mic, dar este prins lângă țesuturi importante și otrăvește încet corpul. De aceea analizele arată această imagine.
A fost liniște în cameră.
— Asta înseamnă… — Alex s-a oprit.
Doctorița l-a privit acum cu un alt fel de privire.
Polițiștii de pe perete au avut nevoie de un moment pentru a înțelege ce au auzit.
— O șansă… să-l salvăm? — întrebă unul dintre ei încet.
Doctorița a dat din cap.
— Da. Dar trebuie să acționăm imediat.
Alex l-a strâns pe Rex mai tare la piept și câinele încă ținea labele pe umerii lui, de parcă ar fi simțit ce tocmai s-a întâmplat.
— Ai auzit, prietene? — șopti el cu voce tremurândă. — Se pare că nu pleci chiar încă.
