Când soțul meu a plecat din viață mult prea devreme, fiica lui mică avea doar cinci ani.
De atunci, întreaga responsabilitate pentru ea a fost pe umerii mei. Am crescut-o ca pe propria mea fiică: am hrănit-o, am îngrijit-o, am ajutat-o la învățat, am petrecut nopți nedormite lângă pătuțul ei. Mai târziu am ajutat-o să ajungă la facultate, am susținut-o financiar și emoțional.
Între timp, fiica mea adoptivă are treizeci de ani. Toți acești ani a fost lângă mine, dar în ultima vreme am observat: părea cumva distantă, rece. M-am îngrijorat că poate obosise să aibă grijă de mine, că îi era greu.
Într-o seară a venit acasă și a spus:
— Fă-ți bagajele. Pentru început doar cele mai necesare.
Am fost confuză:
— Unde mergem?
Nu a răspuns. Am făcut bagajul, iar în timpul drumului am plâns în tăcere. Eram convinsă că mă va duce la azil. Inima mi s-a strâns – au însemnat toți acești ani de dragoste și grijă nimic?
Mașina s-a oprit în fața unei case uriașe cu două etaje. Mi-am șters lacrimile și am coborât. În fața ochilor mei s-a deschis ceva incredibil: o grădină îngrijită, o fațadă albă, ferestre mari, o curte spațioasă.
Fiica mea s-a uitat la mine și a spus cu voce tremurândă:
— Mama… acum această casă este a noastră. Tu ai visat mereu la asta. Am economisit bani toți acești ani pentru a-ți dărui casa visurilor tale. Iartă-mă că în ultimele zile am fost atât de rece – am ascuns totul pentru surpriză. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
Am rămas fără cuvinte, nu-mi puteam crede ochilor. Lacrimile de pe obrajii mei erau acum altele – erau lacrimi de fericire. Am înțeles: dragostea ei era vie, doar că s-a arătat în cel mai neașteptat și emoționant mod.
